Rezoluțiile mele | Update - Ianuarie

Sunday, January 31, 2016 8 Comments A+ a-

În articolul acesta am scris că mi-am stabilit 60 de obiective și câțiva cititori (nu mulți, ce-i drept) s-au revoltat oleacă, zicând că am multe rezoluții, prea multe pentru a le putea îndeplini pe toate într-un singur an. M-am amuzat atunci când am auzit așa ceva, fiindcă nu e ca și cum am 400 de rezoluții și uite, domnule, că e imposibil să le îndeplinesc până pe 31 decembrie 2016.

Dragii mei, dacă o persoană nu face pe dracu-n patru (scuzați limbajul) pentru a-și îndeplini visurile, asta nu înseamnă că toți oamenii sunt la fel. Eu știu că sunt capabilă să fac tot ce mi-am propus, am încredere în mine și sunt convinsă că voi tăia tot ce am pe acea listă. Nu încape îndoială! I'm unstoppable, așa cum spune și Sia! :)


Pentru a demonstra că nu-s numai vorbele de mine, ci sunt om de cuvânt, țin neapărat să fac câte un update când și când. Nu știu dacă acesta va fi lunar, însă vor mai veni și alte update-uri, asta încerc să spun. Primul, după cum vedeți, are loc astăzi. Yuhuuu! :)

Așadar: 
  • am scris câte 4 articole pe săptămână (deja am întrecut numărul articolelor scrise în  total în anul 2015)
  • primul pas spre transformarea pasiunii în carieră a fost făcut - M-am înscris la Școala de Makeup
  • am postat pe Instagram câte o poză pentru fiecare zi a lunii ianuarie
  • am scris în fiecare zi câte un lucru pentru care sunt recunoscătoare
  • am găsit un model de tatuaj care îmi place, iar în luna februarie mi-l voi face
  • am început să-mi perfecționez engleza
  • am început să învăț câteva cuvinte în irlandeză
  • urmează să îmi personalizez un tricou, fiindcă știu ce îmi voi imprima pe acesta (aha, exact - One Direction, everybody! Apropo, nu mă interesează dacă nu vă place ideea, eu asta vreau și asta voi avea scris pe noul tricou)
  • aș putea spune că am învățat ceva nou în fiecare zi a lunii ianuarie, dar nu chestii ieșite din comun
  • am renunțat la sucurile din comerț
  • am mâncat foarte puțină pâine albă în ianuarie și am înlocuit-o cu pâinea de secară, însă am avut zile întregi când nu am mâncat pâine deloc, deci sunt pe drumul cel bun
  • am mâncat de la fast food doar o dată, ceea ce e ok, sunt pe drumul cel bun și în privința asta
  • nu am băut câte 2 litri de apă zilnic, dar am avut zile când am băut poate chiar mai mult
  • am învățat să gătesc o rețetă nouă de paste
  • am început să mă culc puțiiin mai devreme
  • am început să mă trezesc puțiiiin mai devreme
  • am citit patru cărți din cele 20 pe care am promis că le voi citi în acest an
  • am socializat un picuț mai mult
  • sunt recunoscătoare pentru tot ce am
  • nu mă interesează părerile altora despre mine - una dintre dovezi fiind ceea ce voi avea scris pe tricou
  • mă simt confortabil în propria piele
  • îmi ascult intuiția
  • zâmbesc în fiecare zi
  • am lăsat o parte din regrete deoparte
  • gândesc mai pozitiv
  • încerc să fiu mai calmă și să nu mă mai enervez din tâmpenii
  • nu mă mai compar cu alții
  • nu mă mai plâng din toate lucrurile mărunte care există pe acest pământ
  • nu mai aștept aprobări și permisiuni, iau decizii în funcție de ceea ce consider că e bine pentru mine și pentru sufletul meu
  • nu mă îndoiesc absolut deloc de puterea de a-mi îndeplini visurile
Pentru prima lună eu zic că e ok. Luând în considerare faptul că mulți oameni uită de rezoluțiile lor relativ repede, consider că eu chiar stau foarte bine la capitolul intitulat - Misiunea: Îndeplinirea rezoluțiilor.

Sper că și voi lucrați pentru îndeplnirea tuturor rezoluțiilor pe care le aveți! :)

Rețetă de smoothie [2]

Sunday, January 31, 2016 2 Comments A+ a-


Și de data aceasta am improvizat, dar a ieșit un smoothie la fel de gustos ca celălalt.

Ingrediente:


- o banană
- 2 kiwi
- câteva frunze de spanac
- o mână de afine congelate
- câteva migdale
- apă rece

Mod de preparare:

Mixează totul într-un blender până obții un piure fluid. Adaugă apă rece dacă ți se pare că e prea groasă compoziția.


Sper să vă placă! :)

America, împușcăturile și atacul de panică

Saturday, January 30, 2016 18 Comments A+ a-

Cea de-a doua experiență Work and Travel USA a fost frumoasă. Mult mai frumoasă față de cea avută în 2014. Diferența cea mai mare dintre cele două a fost aceea că dintr-un motiv personal mi-am petrecut întreaga lună octombrie în Chicago, neștiind că nu mă voi putea acomoda în acest oraș. 

Am început cu dreptul, cu speranța că totul va fi super. Pe fugă am găsit împreună cu niște prieteni un apartament unde ne-am dus toate bagajele, ne-am organizat, ne-am făcut curat și ne-am stabilit acolo. Deoarece nu mă consider un om rasist, m-am gândit că e mai bine să trec cu vederea faptul că noi eram singurii albi din acea zonă. Apartamentul arăta bine, aveam vedere la zgârie-norii din Chicago, aveam o școală cu teren de fotbal ca în filme vis a vis de noi, metroul era aproape... Ce să mai, totul aproape perfect!

Cu toate că îmi plăcea acolo, simțeam că ceva nu e tocmai în regulă. Proprietarul ne spusese de atâtea ori că cel mai bine este să încuiem toate ușile în urma noastră (apartamentul era într-o clădire pe colț, unde nu mai locuia nimeni și în urma noastră trebuia să încuiem poarta, cele două uși de la parter și ușa de la apartamentul nostru). La început nu mi s-a părut dubios acest lucru, fiindcă era chiar absolut normal să ținem încuiat totul, că doar așa făceam și acasă. Dar proprietarul a insistat, dacă pot spune așa, iar asta, recunosc, m-a pus un pic pe gânduri. 

Înainte să alegem acest apartament l-am întrebat pe ecuadorian dacă zona e safe și, ca orice om ce își dorește să închirieze un lucru, a răspuns că este foarte sigură zona, numai că nu ar trebui să ne ducem pe nu știu ce stradă care era prin apropiere, fiindcă acolo nu vom mai fi în siguranță. Zis și făcut. Liniștiți că în perimetrul nostru nu se va întâmpla nimic ieșit din comun, ne-am continuat viețile, încercând să ne bucurăm de pasul făcut și să ne acomodăm.

Au mai trecut câteva zile, timp în care abia așteptam să ne primim prietenii cu brațele deschise, pentru a ne bucura de compania lor înainte de a pleca acasă și de a le arăta minunăția în care stăteam. Am petrecut câteva zile nemaipomenite având casa plină cu oameni dragi și tare rău ne-a mai părut atunci când s-a golit brusc.

Între timp, mai așteptam două prietene la noi, dar împrejurările au fost de așa natură încât a trebuit să mă întâlnesc cu ele la Union Station, adică la gară. Ne-am plimbat puțin prin Chicago, apoi am decis că e timpul să luăm metroul pentru a ajunge la Garfield Park, stația din apropierea apartamentului. Eram puțin stresată fiindcă deja se întunecase, iar eu nu aveam curajul de a merge noaptea pe străduțele acelea, însă gândul că sunt însoțită mă mai calma, cât de cât. Da, am fost calmă vreo 4 minute, până când am dat de un băiat care s-a băgat în seamă cu noi, deși nu i-am răspuns decât la salut, fiindcă știam că americanii consideră că ești nesimțit dacă nu răspunzi atunci când te salută cineva. Bineînțeles, spunându-i ”Hi” înapoi, am crezut că ne va lăsa în pace și își va vedea de treaba lui, dar nu a fost așa. Omul a început să se țină după noi, vorbind în toate limbile posibile (la un moment dat o dăduse pe franceză, din câte mi-au spus fetele, dar eu nu am auzit, fiindcă deja mă panicasem foarte tare și încercam să întrețin o conversație pentru a uita de dementul care se ținea după noi și nu dădea semne că s-ar întoarce înapoi). Bineînțeles că am mărit pasul și nu m-am întors pentru a vedea dacă ăla mai are puțin și ne ajunge din urmă (deși cred că era destul de aproape, căci auzeam cât de clar și tare vorbește), apoi am sunat o prietenă care era deja acasă și i-am spus să descuie toate ușile (una dintre ele avea o problemă și de obicei îmi lua cel puțin 5 minute să o deschid) fiindcă se ține unul după noi și dacă e să o luăm la fugă, măcar să nu fim linșate înainte de a intra pe poartă. 


Între timp, omul s-a dat bătut (Slavă Domnului!!!) și s-a întors din drum, cu toate că nu aș fi crezut. Sinceră să fiu, mă speriasem mult, mult prea tare, iar faptul că din cauza panicii nu am găsit o soluție salvatoare în caz de ar fi decurs altfel lucrurile, mă enerva. Și mă enervasem pe mine, fiindcă mi-am dat seama că nu puteam gândi lucid, ci toate gândurile mă duceau la o singură concluzie, aceea că nu vom ieși cu bine din situația asta: 

  • nu e nimeni pe stradă, deci nu are cine să ne ajute; 
  • până sun la 911 și vine poliția o să ne facă ăsta zob; 
  • nu am pe cine să sun să vină după noi, fiindcă „acasă” e doar prietena mea; 
  • dacă o luăm la fugă... sigur ne va ajunge din urmă, așa că nu avem ce face decât să sperăm ca nu se va mai ține după noi.
Norocul nostru (și chiar consider că a fost noroc) a fost că băiatul nu a avut gânduri criminale.

În mod normal nu obișnuiesc să cred că oricine se ține după mine vrea să mă omoare, dar în momentul respectiv numai asta îmi trecea prin cap. Și cred că aveam tot dreptul să cred asta, deoarece între timp aflasem că nu stăm într-o zonă tocmai bună, ci chiar periculoasă, dar nu știam exact toate detaliile, fiindcă nu m-a dus capul să mă interesez înainte de a lua decizia de a închiria apartamentul ăla.

Între timp am mai aflat că în cele mai periculoase zone (din Chicago, cel puțin) sunt instalate camere de filmat care au o luminiță albastră, iar în general, acestea sunt puse în intersecțiile cele mai nasoale. Astfel mi-a venit ideea de a mă uita dacă avem astfel de camere la intersecția unde se afla apartamentul nostru și spre ”surprinderea” mea, uitându-mă pe geam, am văzut o luminiță albastră ce pâlpâia de zor. În momentul ăla m-am speriat (din nou!), având în minte doar ”Nu pot să cred așa ceva! Cât de fraieri am fost! Cum nu ne-am interesat noi dacă zona asta e bună sau nu, ci ne-am bazat doar pe vorbele unui proprietar idiot! Cum e posibil?!!!


Au mai trecut câteva zile, timp în care am păstrat legătura cu o tanti româncă ce voia să ne întâlnim acasă la ea, în suburbie. La început mi-a spus că trebuie să iau trenul cutare pentru a ajunge la ea, dar între timp s-a documentat și a mai aflat câte ceva despre zona în care stăteam, astfel încât a decis să nu merg cu trenul la ea, ci să îl trimită pe fratele ei după mine, fiindcă, spunea ea ”e prea periculos să ieși din casă în condițiile alea și nu vreau să pățești ceva, așa că va veni fratele meu după tine”. La început mi s-a părut că exagerează puțin. Chiar dacă știam că zona e periculoasă, nu-mi era frică să merg pe timpul zilei până la metrou, de exemplu. Însă ea a insistat, așa că l-am așteptat pe fratele ei (om de peste 35 de ani, speriat de numa' numa', care abia aștepta să plecăm de pe strada mea cât mai repede) și am mers o oră până am ajuns la casa femeii. Nu mai contează acum ce am discutat, însă ideea principală a întâlnirii a fost mai mult aceea că zona unde ne-am găsit să închiriem apartamentul este una dintre cele mai periculoase din Chicago, moment în care a intrat pe un site și mi-a arătat ce vecini mișto avem - criminali, violatori, drogați + vânzători de droguri și hoți. Problema cea mai mare era că ăștia nu erau în pușcărie din cauza chestiilor pe care le făcuseră, ci încă locuiau bot în bot cu noi. Superb!

După ce m-am întors de la femeia aia am purtat o discuție cu prietenii mei, băgându-i și pe aceștia în sperieți (mai mult decât erau, bineînțeles). Ca să fie totul perfect, după ce ne-am întors din oraș am observat că toate becurile de sub podul sinistru (pe sub care trebuia să trecem de fiecare dată când aveam nevoie să mergem cu metroul) erau sparte de cineva, așa că sub pod era întuneric, iar trotuarul plin de cioburi (trecând peste faptul că abia atunci am observat EU, căci ceilalți văzuseră de mai mult timp).

Speriată de moarte, mi-am spus în sinea mea că nu am venit în America pentru a fi violată sau omorâtă dar, cu toate astea, mi-am continuat viața, sperând că mă voi acomoda, sperând că prietenii vor dori să plecăm dracului de acolo ASAP, lucru ce nu s-a întâmplat.

Pentru a-mi alimenta senzația de maximă teroare, într-o seară am auzit în apropierea geamului meu (nu sub geamul meu, totuși, dar pe stradă, aproape) oameni care se certau, iar apoi împușcături. Inițial nu mi-am dat seama ce se întâmplă, m-am gândit că s-or auzi petarde, habar n-am (pe bune acum, cine naiba se gândește că lângă casa unde stă se împușcă oameni în direct?!). Eu nu eram obișnuită cu așa ceva, nu mai auzisem împușcături decât în filme, în România oamenii nu se împușcă pe stradă, ci cel mult aruncă petarde de Revelion (ăla era singurul sunet asemănător). Dar mai apoi am realizat: ”astea nu sunt petarde, astea sunt împușcături. Iar astea sunt mașini de poliție ce se duc către locul faptei. Iar asta, probabil, e o ambulanță sau o mașină de pompieri. Doamne, tocmai am auzit câteva rafale de împușcături!?

Și acum sunt convinsă că eu am fost cea mai speriată persoană din casă, dar nu mi-e rușine și consider că am avut de ce. Cu toate astea, într-o zi am decis ca împreună cu prietena mea să întrebăm o polițistă ce părere are despre zona în care stăm, iar aceasta ne-a întrecut așteptările. Ne-a spus că nici nu puteam alege o zonă mai proastă și mai periculoasă unde să locuim, a mai spus și că zilnic se întâmplă câte ceva rău pe acolo, dar și că ea ar lua-o razna în cazul în care propria sa fiică ar locui într-o zonă ca cea unde locuiam noi. Atunci am crezut că sentimentul de frică a ajuns la cote maxime, însă m-am înșelat. Cea mai oribilă noapte, cele mai intense senzații de teamă le-am trăit cu două nopți (sau cam așa) înainte de a mă întoarce în România.


Noutatea care mi-a pus capac a fost aceea că în zona Garfield Park se purtau jafurile, dar nu orice fel de jafuri. Băieții cu pistoale (și ce mai aveau ei) te urmăreau ceva timp, îți învățau programul și tot ce trebuie, apoi, într-o noapte la alegere, veneau peste tine și te jefuiau. Iar acum... să fim serioși. Eu nu știu cum gândesc americanii, dar am stat să o iau logic și am ajuns la concluzia că dacă ăia înarmați vin și te jefuiesc, există șanse de 99% să te omoare în urma jafului, pentru a nu lăsa martori în urmă.

Și uite așa am ajuns să cunosc ce este acela atac de panică. Atunci am stat cu groază în mijlocul patului, neputând să închid un ochi, din cauză că eram absolut convinsă că aceea era noaptea când aveam să fim jefuiți și omorâți. Am stat cu sufletul la gură din cauză că aia a fost prima și singura noapte în care am auzit zgomote ciudate în clădirea în care locuiam doar noi (niște bătăi foarte, foarte puternice, ce credeam că sunt un fel de semnale ale criminalilor, ca să se poată înțelege când să dea lovitura). Aceea a fost noaptea în care am trecut prin ce nu mai trecusem vreodată: 

  • inima îmi bătea cu putere, de am crezut că imi va ieși din piept
  • speram să nu îmi stea inima, de fapt, pentru că niciodată nu îmi mai bătuse cu atâta repeziciune și patos, ca să zic așa
  • îmi era atât de frică, încât simțeam că nu mai am aer, că nu mai pot respira normal
  • aveam frisoane și tremuram din toate încheieturile
  • eram absolut îngrozită și eram aproape sigură că va intra cineva în casă și o să mă omoare
  • aveam impresia că aud oameni care urcă scările, deși asta era doar în capul meu
  • la un moment dat am crezut că o iau puțin razna, din cauză că pe lângă zgomotele puternice din clădire, mai auzeam și lucruri ce nu se întâmplau cu adevărat, adică persoane ce urcă la etajul nostru
  • mă rugam încontinuu să vină mai repede dimineața, să se lumineze afară, pentru că lumina zilei credeam că e singura scăpare de la moarte, iar hoții nu vor mai intra peste noi

Și toate aceste sentimente de pură teroare nu s-au oprit până ce nu a venit dimineața. La două zile (cred) după aceea am luat avionul și am plecat spre România.

Cum m-a schimbat experiența aceasta? Păi ținând cont de faptul că acum mă sperii la auzul celui mai mic zgomot atunci când sunt acasă, consider că m-a schimbat în rău. De când am venit în România au fost câteva momente pe timpul nopții când se auzeau niște zgomote pe casă (cauzate de Dumnezeu știe ce, dar eu credeam că-s provocate de tâlhari, evident), timp în care iar am crezut că o să intre cineva peste noi, că o să ne omoare și tot așa. Ideea e că cele povestite mai sus și-au pus amprenta pe mine și sper din tot sufletul să trec peste ele cât mai repede. Sper să nu mai intru în panică atât de ușor și să nu mi-o mai ia inima la goană din cauza sunetelor mai mult sau mai puțin îngrijorătoare.

Nu mi-a fost ușor să trec din nou prin ceea ce am trecut în luna octombrie, dar știu că atunci când scriu pe blog despre o problemă pe care o am, aceasta devine un pic mai altfel, de parcă mă simt mai ușurată și mai liniștită.

De asemenea, mi-aș dori să pot primi niște sfaturi care să mă ajute să fiu mai relaxată și mai calmă, fără să mă mai gândesc că dacă aud ceva, automat mi se va întâmpla ceva rău. Și, bineînțeles, dacă aveți povești asemănătoare, vă invit să le scrieți în căsuța de comentarii.

P.S. Probabil pentru unele persoane nu pare că am trecut prin ceva traumatizant, însă fiecare vede lucrurile altfel. M-au încercat multe sentimente de-a lungul șederii mele în Chicago și mi-au trecut multe gânduri prin cap, iar cele mai multe au fost negative, cu toate că destui nu știau tot ce era în sufletul meu în perioada aia.

OCD, fixuri, pitici pe creier. Ești la fel de țăcănit?

Monday, January 25, 2016 12 Comments A+ a-

Am văzut astăzi un articol despre fixuri la Simona Tache si m-am gândit că aș putea face și eu unul, cu riscul de a mă trezi cu cei de la Spitalul 9 la ușă. Și cum sunt un om care își asumă riscuri, iată-mă în fața monitorului, pregătită să vă prezint ce pitici am eu pe creier.


1. Am propriile tacâmuri și nu suport să mănânce altcineva cu ele. De asemenea, am propriul bol, propria farfurie și propria cană.

2. Chiar dacă sunt curate tacâmurile (sau farfuria din care mănânc), trebuie să le mai șterg o dată cu prosopul înainte de a le folosi. Așa cum trebuie să clătesc cana sau paharul înainte de a bea ceva.

3. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă propriile prosoape de baie și nu se poate atinge de ale mele.

4. Indiferent cât este de cald, indiferent de anotimp, eu nu pot dormi dezvelită.

5. Nu pot dormi în beznă totală, așa cum nu pot dormi dacă este vreun zgomot (oricât de micuț) care să tulbure liniștea.

6. Nu-mi place să pună altcineva gura pe paharul meu pentru a gusta ce am acolo sau pentru a face poștă ce conține acesta.


7. Farfuriile se pun la uscat în ordine descrescătoare, nu cum se nimerește.

8. Bancnotele se țin în portofel în ordinea valorii, iar o hârtie trebuie să fie pe aceeași parte și la același capăt cu toate celelalte bancnote.

9. Mă exasperează sunetele pe care le fac cei din jurul meu atunci când mănâncă ciorbă, chipsuri, popcorn, pufuleți, alune, mere sau alte chestii ronțăibile / sorbibile.

10. Nu suport linsul pe degete.

11. Nu-mi place atunci când o persoană vorbește și cască în același timp. Nu că nu aș înțelege ce spune, ci mă enervează combinația aia de sunete.

12. Simt cum îmi crește tensiunea atunci când un om nu cască normal, ci trebuie să mai și ia un fel de lecții de canto în timp ce cască. 

13. Atunci când sunt în mers, telefonul trebuie ținut în marea majoritate a timpului în mână, altfel îmi verific geanta de 50 de ori și tot nu voi fi sigură că este acolo.


14. Periuța de dinți nu se ține în baie, fiindcă atunci când tragi apa la toaletă se emană chestii în aer și nu vreau ca acele chestii să ajungă pe periuța de dinți.

15. Înainte de a face baie, cada se clătește cu apă caldă de un miliard de ori, pentru a mă asigura că după ce intru în cadă nu voi găsi vreun firicel de păr rămas amanet pe acolo.


16. Nu se face baie decât din picioare, niciodată așezată în cadă, fiindcă mi se pare absolut dezgustător să stai în fund, înconjurat de apă cu spumă și murdărie. Mă ia cu fiori numai când mă gândesc la asta!!! Abia aștept să avem cabină de duș și să scăpăm de cadă.

17. Dacă mă trezesc în timpul nopții pentru a merge la baie, trebuie să aprind toate luminile care îmi ies în cale. Nu circul pe întuneric niciodată.

18. Nu pot dormi cu ușa de la dormitor deschisă.

19. Nu suport bloggerii care nu răspund la comentariile lăsate la articolele lor, iar dacă se întâmplă să comentez și nu mi se răspunde, adio. Nu mai comentez niciodată în viața mea pe acel blog.

20. Nu suport spațiile puse înaintea semnelor de punctuație, dezacordurile și greșelile alea majore de tipul ”v-a veni”, ”ași face o plăcintă”. Leșin!!! Îmi vine să îi corectez tot timpul pe cei care nu scriu sau vorbesc corect, dar uneori mă abțin (din politețe).

21. Volumul televizorului trebuie să fie întotdeauna la 0, 10, 15, 20, 25, 30 și așa mai departe. Nu la 4, nu la 11, nu la 23, nu la 34.

22. Iar atunci când îmi pun ceasul să sune, lucrurile stau la fel. 8:05, 8:10, nu 8:01, 8:02, 8:03!

23. Mă scot din sărite oamenii cărora nu le tace gura și comentează întruna în timpul unui film sau al unei emisiuni. 

24. Patul trebuie făcut în fiecare dimineață. Niciodată nu se lasă vraiște, oricât de grăbită aș fi.

25. Niciodată nu adorm fără a-mi spune rugăciunea. Niciodată.

26. Înainte îmi organizam tricourile pe culori, dar acum m-am mai calmat. Însă am inventat ceva nou - tricourile trebuie așezate pe categorii, adică cele pentru acasă trebuie să stea separat de cele pentru ieșit din casă. Nu se amestecă între ele!

27. Nu se adoarme înainte de a verifica de o sută de ori dacă-s ușile încuiate.

28. Îmi place să ating cu mâna diferite materiale și texturi, iar dacă nu o fac, stau cu gândul numai la asta, întrebându-mă ce senzație mi-ar fi dat atingerea stâlpului de la gară sau bluza pufoasă văzută în H&M, de exemplu. Însă dacă ating lucrul la care mă uit obsesiv, trebuie să o fac cu ambele mâini. Și dacă pun doar o mână, imediat după aceea trebuie să-mi frec mâinile între ele, pentru a ”simți” și mâna cealaltă ce a simțit asta cu care am atins obiectul respectiv.

29. Nu se iese din casă fără ceas, iar acesta se poartă întotdeauna la mâna stângă.

30. Șnurul de la fiecare hanorac trebuie să fie așezat simetric, nu într-o parte mai sus și în cealaltă mai jos.


Tu ce fixuri ai? Fii sincer!

Nu știu cu ce tatuaj să încep!

Sunday, January 24, 2016 16 Comments A+ a-

Îmi doresc un tatuaj de foarte mult timp, dar până acum teama m-a împiedicat să îmi fac. Teama de durere, teama ca va fi prea vizibil (nu că îmi doresc unul imens, dar vreau să fie la încheietura mâinii) și din cauza asta potențialii angajatori m-ar refuza, teama că artistul la care mă duc va da greș și așa mai departe.

Dar anul ăsta mi-am promis că îmi voi face un tatuaj. De fapt, cel puțin un tatuaj. Iar pe primul s-ar putea să îl programez pentru luna februarie, ca un fel de cadou pentru mine însămi. În plus, dacă tot amân, iar rămân doar cu dorința și eu chiar mi-am promis că voi lua atitudine!

Visul meu este să am scris câte ceva în engleză la ambele încheieturi. Ceva mic, elegant și semnificativ sufletului meu. Ceva care să conteze și care să mă încurajeze de fiecare dată când îmi privesc încheieturile. Într-un timp îmi făcusem o listuță cu vreo patru opțiuni, dar nu știu cum am reușit să pierd foaia respectivă.

Dacă aș începe cu un tatuaj la mâna stângă, m-am gândit că l-aș putea ascunde cu ceasul, în cazul în care dau de vreun angajator care nu ar accepta tatuajele. Deși mă cam enervează chestia asta. În America am dat de o casieră la Walmart ce era PLINĂ de cicatrice pe ambele mâini și se vedea că femeia aia și-a făcut rău singură, provocându-și tăieturi cu lama, cel mai probabil. Și cu toate astea era angajată acolo, fără probleme. Nu văd de ce nu s-ar putea întâmpla așa și la noi cu oamenii care au un tatuaj la vedere. Cei tatuați nu sunt mai puțin buni sau mai puțin oameni. Sunt la fel ca toți ceilalți, la fel de normali, adică și au dreptul să fie așa cum vor ei. Iar dacă ei au ales să-și imprime pe corp o chestie, foarte bine. Nu trebuie să îi judecăm sau să îi arătăm cu degetul, ba chiar să le și restrângem opțiunile în câmpul muncii. Dar nu știu de ce mă agit. Cred că oricum cer prea mult de la țara cu principii bine înrădăcinate, țara care interzice căsătoria între persoanele de același sex, care e speriată de orice schimbare și care nu acceptă oamenii așa cum sunt ei - (nu vă panicați, că oricum am spus în articolul precedent că nu iubesc România 24 de ore din 24).

În fine, să revenim. Spuneam că aș începe cu tatuajul la încheietură, însă încă nu sunt super sigură. Dacă nu-l pot acoperi prea bine cu ceasul? Dar eu tot vreau, mi se pare cea mai mișto zonă pentru a avea un tatuaj, chiar dacă e un loc mai dureros...


Aș vrea să am scrisă chestia asta - Follow your heart, dar bineînțeles că în format mult mai mic și la încheietura mâinii, nu cum e în poză. Bine, ăsta este unul dintre ”citate”. Pe restul nu mi le mai amintesc, dar trebuie să găsesc foaia pe care le scrisesem. O prietenă îmi spusese că mi-aș putea scrie Why not? și nu mi se pare o idee rea. Chiar m-ar motiva să fac lucrurile de care îmi este frică, dar mă mai gândesc. Nu mi se pare atât de profund pe cât mi-aș dori.


Mi-ar plăcea o inimioara în genul ăsta, dar pe degetul inelar ca să aibă, totuși, o semnificație aparte.


Și așa ceva mi-ar plăcea, deși steluța aia nu reprezintă nimic pentru mine, așa că probabil o voi înlocui cu altceva. Însă cred cu tărie că un tatuaj ar arăta bine în zona aia a corpului.


De asemenea, îmi doresc să-mi tatuez niște păsări în zbor, dar nu la încheietură. Acestea sunt făcute doar pentru citate, din punctul meu de vedere. Păsările astea mă duc cu gândul la libertate și cred că ar arăta drăguț în locul steluței de mai sus. Hmm....


Deși prietena mea mi-a spus că a-ți tatua o cruce nu prea e bine, fiindcă nu așa îți arăți credința, mai ales că Biserica nu acceptă tatuajele, totuși nu mi-am putut scoate ideea asta din cap. Pentru mine chiar ar însemna mult un astfel de tatuaj. Numai că mi-aș face cruciulița pe mâna dreaptă, nu pe cea stângă.

Voi ce credeți? Cu ce tatuaj să încep? Și ce alte idei îmi mai puteți da? :)

12 motive pentru care iubesc România

Sunday, January 24, 2016 6 Comments A+ a-

Marea majoritatea a celor care laudă România este reprezentată de străini. Aceștia ne observă țara cu bune și cu rele, dar aleg să vadă partea plină a paharului. Noi suntem obișnuiți să ne plângem (și nu spun că nu am avea motive), dar de multe ori doar ne răsfățăm și nu ne gândim că în alte părți oamenii o duc mai rău decât o ducem noi. Facem comparație doar cu țările unde se trăiește mai bine, unde salariile sunt mai mari, unde politicienii sunt mai puțin corupți. Vedem doar părțile rele ale României și ne plângem, dar nu luăm măsuri. Numai gura-i de noi. 

În schimb, nici nu plecăm unde credem că ne-ar fi mai bine, dar totodată îi și lăsăm pe străini să fie mai români decât noi, aceștia vorbind de bine despre țara noastră, iar noi ne simțim mândri când vedem că unui american sau unui german îi place aici.


Astfel, pentru că nu mai vreau să fiu patrioată doar de 1 decembrie, am decis să scriu acest articol în care voi prezenta câteva motive pentru care iubesc România, cu toate că recunosc,  nu o iubesc zilnic, 24 din 24. Însă... până la urmă, la finalul zilei eu tot româncă sunt și oriunde m-aș duce în această lume, tot româncă voi rămâne. Așadar:

1. România este o țară frumoasă și chiar dacă noi nu ne pricepem la a-i face reclamă pozitivă, țara în sine iese în evidență prin locurile și peisajele deosebite cu care a fost înzestrată. Ne mândrim cu Marea Neagră, Delta Dunării, Munții Carpați, dar și cu mănăstirile și castelele lăsate moștenire de neamul nostru. Patrimoniul Mondial UNESCO include șapte monumente și locuri din România, ceea ce e mare lucru.


2. România nu este o țară atât de periculoasă precum sunt altele. Deși vedem la Știrile de la ora 5 că și la noi se întâmplă foarte multe lucruri rele, totuși nu sunt la ordinea zilei împușcăturile pe străzi, nu avem criminali în serie (în genul acelora de care are grijă Dexter - din serialul cu același nume) și nici atacuri teroriste.


3. România este o țară care are tradiții și obiceiuri nemaiîntâlnite, dar atât de speciale și de frumoase.


4. România este o țară cu mâncare gustoasă și sănătoasă, care nu se aseamănă cu plasticul sau cartonul. Aici poți mânca o roșie care are gust, fără să-ți faci griji că e plină de chimicale.


5. Românii sunt inteligenți și inventivi, dovadă fiind inventatorii români care au schimbat lumea în bine, medicii bine pregătiți sau elevii olimpici cu care ne mândrim deseori.


6. Românii sunt oameni pasionați și dedicați, dovadă fiind sportivii care se zbat să ajungă în topul celor mai buni din lume sau muzicienii aplaudați la scară largă.


7. Românii sunt harnici și descurcăreți, capabili să scoată apă chiar și din piatră seacă.


8. Românii sunt poligloți și nu se sfiesc să-și exerseze engleza sau franceza atunci când e nevoie. Totodată, românii nu sunt atât de absurzi precum cei din alte țări, care refuză să-ți dea indicații în engleză, de exemplu, din cauză că ei sunt mult, mult prea patrioți și vor să converseze doar în limba lor națională.


9. Românii sunt ospitalieri, prietenoși și generoși, oameni cu suflete calde și cu picioarele pe pământ, care se poartă cu orice străin ca și cum ar fi de-al casei. Cu alte cuvinte, românii îi tratează pe ceilalți așa cum le-ar plăcea să fie tratați la rândul lor.


10. Românii au simțul umorului foarte bine dezvoltat, fiind capabili chiar și să facă haz de necaz la momentul potrivit.


11. Românii știu să se distreze și fără să-și piardă mințile din cauza alcoolului. Românii nu se înjosesc și nu vei vedea petrecăreți dezbrăcați, întinși pe mijlocul străzii din cauză că nu i-au mai putut ține picioarele.


12. Chiar dacă vor să pară duri și de cele mai multe ori își vorbesc țara de rău, atunci când sunt departe, românilor li se face măcar puțin dor de acasă, dar și pielea de găină atunci când își aud imnul național. Iar asta... o spun din proprie experiență.



Voi ce iubiți la țara voastră?

M-am înscris la Școala de Makeup!

Friday, January 22, 2016 6 Comments A+ a-

Unul dintre punctele foarte importante de pe lista cu 60 de rezoluții pentru anul 2016 este acela că vreau să fac pași micuți (dar siguri) spre transformarea pasiunii mele în carieră. Tocmai de aceea astăzi am fost și m-am înscris la Școala de machiaj Art et Beaute by Parisax Professional, iar pe 16 februarie voi începe cursurile! 

Bineînțeles că nu sunt absurdă și știu că nu se face primăvară doar cu o floare, dar consider că acesta reprezintă primul pas spre a-mi îndeplini visul. Urmează multă muncă și foarte multă practică, însă doar ideea de a lua inițiativa pentru a face ceva în sensul ăsta mi se pare foarte încurajatoare. Deoarece uneori e greu chiar și să te urnești din loc, din cauză că simți că ai ieși din propria zonă de confort. Important e că am făcut primul pas, iar de acum încolo trebuie să-mi dau interesul pentru a-mi contura cariera aceea frumoasă după care tânjesc și pe care o voi avea peste ani de zile.


Știu că foarte, foarte multe fete se ocupă cu makeup-ul în ziua de astăzi, însă pentru mine chestia asta nu reprezintă o modalitate în plus de a face bani pe timp de weekend, ci este o adevărată pasiune. Eu îmi doresc din tot sufletul să lucrez în acest domeniu și nu numai atunci când au loc nunți sau botezuri. Așa cum spuneam mai sus, vreau să-mi fac o carieră în makeup și am de gând să mă zbat și să muncesc pentru a-mi îndeplini această mare, mare dorință!

Așadar, să vină 16 februarie mai repede! :)

Let's be real.

Tuesday, January 19, 2016 4 Comments A+ a-

Uneori îmi vine să șterg jumătate din oamenii pe care îi am pe Facebook, implicit și din viața mea. Pe cei cu care nu am vorbit deloc, pe cei care mi-au fost prieteni doar atunci când au avut nevoie, pe cei care s-au îndepărtat de mine fără motiv și fără să-mi ofere explicații. Uneori îmi vine să îi șterg pe cei pe care i-am considerat prieteni, deși în ultima vreme mi s-a demonstrat că am crezut greșit.

Într-un timp îmi făceam griji în privința impresiei pe care și-ar face-o oamenii ăștia despre mine, în cazul în care ar observa că într-o bună zi am decis să rup orice legătură. Și nu voiam să își facă o impresie proastă, poate de asta ei încă sunt aici, în prezentul meu. Însă acum nu-mi mai pasă. De ce mi-ar păsa de părerile unor oameni pe care nu simt că îi mai cunosc? De ce mi-ar păsa de cei cărora nu le pasă de mine, în definitiv? Cred că va veni foarte curând ziua aia când voi face curățenie în viața mea. Și nu mă voi uita înapoi, nu-mi va părea rău după cei rămași în urmă. Nu mai am vârsta și răbdarea necesară pentru a ține pe linia de plutire prietenii forțate sau zâmbete false.


Știi senzația aia de nou început, când ai atâtea așteptări de la o persoană și simți că sunteți pe aceeași lungime de undă, însă la un moment dat realizezi că omul ăla e, de fapt, doar în imaginația ta așa, fiindcă aparențele te-au înșelat? Da. Și eu știu. Dar nu mai vreau să știu. De acum încolo nu mai vreau să știu. Prefer să îi păstrez lângă mine doar pe aceia care mi-au demonstrat că sunt aici cu mine și pentru mine, nu și pe cei care sunt cu mine, dar pentru ei. Iar atunci când voi mai cunoaște oameni noi, voi fi mai precaută. Am standarde ridicate în ceea ce privește oamenii cu care mă înconjor, iar asta nu se va schimba vreodată. Înainte preferam să văd DOAR părțile bune ale unei persoane, însă de acum înainte voi vedea ÎNTÂI părțile bune, apoi pe cele mai puțin bune. Fiindcă trebuie să respect ”prezumția de nevinovăție” a unui om, dar asta nu înseamnă că nu voi lua în considerare faptul că pe cât de nevinovată pare o persoană, pe atât de vinovată ar putea fi. Nu mă mai arunc cu capul înainte, doar de dragul de a mă mai împrieteni cu cineva. Prefer să am prieteni puțini și buni, nu mulți și degeaba.

15 lucruri enervante despre America

Saturday, January 16, 2016 27 Comments A+ a-

1. Ușile de la toaletele publice au spații goale destul de măricele între ele, astfel încât să poți conversa cu ușurință cu persoanele ce stau la coadă, dar și să ai contact vizual cu acestea, în timp ce stai pe closet. What the hell?! Nu e normal să fii văzut de toată lumea care circulă prin fața ușii toaletei! NU e normal deloc! Ori îți faci liniștit treaba, ori urmărești tot ce se întâmplă dincolo de ușă, pentru a te asigura că nimeni nu se holbează la tine?

2. Folositul în exces al aerului condiționat. Doamne ferește, prima dată când am fost în America am crezut că mor de frig. Indiferent dacă afară e răcoare sau zăpușeală, americanii oricum țin AC-ul pornit la maximum. Dar în sensul ăla exagerat, de ai senzația că mai cald e într-un congelator, decât în casă. În vara anului 2014 am avut ”norocul” de a locui timp de trei luni cu două americance în cameră. Am răcit de 5 ori în vara respectivă. Eu, care mă îmbolnăvesc o dată pe an. 
3. Obsesia pe care o au americanii pentru gheață. Lor li se pare ceva normal să pună gheață în toate băuturile, fie iarnă, fie vară. Ba chiar le face plăcere să mănânce gheață goală așa, pur și simplu. Și tare strâmb se mai uită la tine în cazul în care ceri un suc fără cubulețe. 

4. Alarme de incendiu prea sensibile. OMG, asta-i tot o problemă mare pe care o am. Alarmele lor pornesc imediat și de la orice. Și când spun orice, înseamnă că pot veni pompierii din cauză că ai avut poftă de popcorn și a ieșit puțin fum din cuptorul cu microunde, cauzat de două floricele arse. Eu chiar am rămas traumatizată din cauza asta, sinceră să fiu. Mi s-a întâmplat ca acasă (în România, adică) să afum puțin bucătăria din cauza unei felii de pâine arse de prăjitorul stricat, iar eu nu mai puteam de grija alarmei de incendiu. Deja mă vedeam dând explicații pompierilor care ar fi venit degeaba până la mine, fiindcă nu ar fi avut ce foc să stingă. Ideea e că NU am alarmă de incendiu acasă. Cu toate astea, eram îngrijorarea întruchipată. :)


5. Americanii zâmbesc tot timpul. Da, pe de o parte e tare faină chestia asta, mai ales că în România majoritatea oamenilor se uită urât, chiar dacă pe moment nu realizează. Dar americanii chiar zâmbesc exagerat de mult și e deranjant faptul că nu ai idee când îți zâmbesc sincer și când sunt falși. Te pot concedia cu zâmbetul pe buze, te pot jigni cu zâmbetul pe buze. Dacă stau să mă gândesc bine, ei fac orice cu zâmbetul pe buze.


6. În loc să spună ”cu plăcere”, majoritatea americanilor îți răspund la ”mulțumesc” cu un sec AHA. Păi cum să nu îi iei de guler, în cazul ăsta? Chiar așa de leneși să fie? Încât să nu-ți poată spune un amărât de ”you're welcome"?


7. Patriotismul dus la extreme. Americanii au steaguri la case, în case, pe case, sub case. Peste tot vezi steagul Americii. Iar aceștia consideră că America e cea mai tare din parcare, the best of the best, Raiul pe pământ. Totul e super în America și nu există ceva mai presus de ea. Jeez louise! Românii nu vor fi niciodată așa. Nici măcar de 1 decembrie.

8. Dezinteresul americanilor față de alte state. Ei nu prea au habar pe ce lume trăiesc. Nu au vizitat niciodată nimic, nu știu nimic despre altă țară, dar vor să-ți lase impresia că sunt în cunoștință de cauză. Conform americanilor (peste care eu am dat) în Europa se vorbește limba europeană, iar în România nu există mașini sau computere, cu atât mai puțin internet! Dar ce pretenții să avem din moment ce majoritatea nu traversează granițele statului în care locuiesc? Și dacă cineva din California, de exemplu, nu a auzit în viața lui de Cedar Point care vorba aia, e pe continentul lui și e ”Roller Coaster Capital of the World”, păi de ce mă mai aștept ca aceeași persoană să știe ceva legat de Europa? Dar bine că ne consideră pe noi înapoiați și vai de capul nostru! Off...


9. Americanii s-au născut în mașini. Nu prea ai posibilitatea de a merge pe trotuar sau de a face o plimbare până la Walmart, așa cum faci la noi o plimbare până la Mega Image sau Kaufland. De ce? Pentru că ei nu au trotuare și nici nu ai voie să umbli pe jos, de nebun, peste tot. Americanii sunt comozi și chiar se uită cu șoc și groază la tine, în cazul în care le propui să mergeți pe jos până la magazin.


10. Americanii s-au născut cu telefoanele în mână. Dacă ai ocazia de a te plimba cu metroul, vei observa cu stupoare că 99% dintre cei care sunt în metrou sunt obsedați de smartphone-urile lor. Toată lumea ascultă muzică la căști (inclusiv bătrânii și nu cred că aș vedea-o pe bunică-mea făcând așa ceva) și își butonează telefoanele de zor. Nu clipesc, nu respiră, nu se uită în jur, nu comunică, ci doar butonează. 


11. Toate magazinele / hipermarket-urile / benzinăriile sunt la naiba în praznic. Nu te poți duce fuguța până la magazinul din colț pentru a lua o pâine, fiindcă magazinul ăla e la 20 de minute de mers pe jos! Adică faci 40 de minute dus-întors. Whaaat?!


12. În America nu se folosește sistemul metric. Americanii vor să fie mai speciali, motiv pentru care ei nu au grade Celsius, ci grade Fahrenheit (cât am fost în America nu mi-am putut da seama cât de cald sau frig este afară, din punct de vedere al gradelor); nu au metri sau centimetri, ci inches sau yards; nu au kilometri, ci mile;  nu au kilograme, ci pounds și nu au nici litri, ci galoane! Eu nu le pot converti tot timpul pe toate acestea, dar nici nu-mi doresc să învăț. Să învețe ei cum stă treaba cu sistemul metric, ia hai! :(


13. Americanii vor să fie deschiși la orice. Dar asta nu e chiar bine. Pentru a nu părea judgemental, ei consideră (aproape) orice gest acceptabil, de parcă e super ok să te duci în chiloți până la Walmart, de exemplu. Wtf?


14. Ușile cabinelor de probă sunt mereu încuiate. Adică dacă vrei să probezi trei sutiene și o rochie, trebuie să anunți vânzătoarea, iar aceasta vine și îți descuie ușa. Și dacă între timp ai mai găsit o bluză drăguță, trebuie să anunți vânzătoarea, pentru a veni să îți descuie ușa DIN NOU. Nu înțeleg care-i faza.


15. Americanii vorbesc repede și cu prescurtări. E adevărat. chestia asta e enervantă doar la început, fiindcă nu înțelegi mai nimic din ce ți se spune, dar ajungi să te obișnuiești cu timpul.


P.S. În încheiere vreau să vă rog un lucru. Amuzați-vă de acest articol, nu e cazul să îl luați ca atare, fiindcă este scris exagerat (pe alocuri) în mod voit! Nu trebuie să vă simțiți ofensați, fiindcă nu aveți de ce! Cu toate astea, America nu e perfectă, iar eu am ales să îi spun micile ciudățenii mai în glumă, mai în serios. Mulțumesc!

Sănătate la pahar - Rețetă de smoothie

Thursday, January 14, 2016 2 Comments A+ a-


Deoarece nu sunt înnebunită după salate (nici de fructe, dar nici de legume), am ajuns la concluzia că singura modalitate de a mă hrăni corespunzător este aceea de a-mi face ”salate la pahar”, adică smoothie-uri. Astăzi am făcut o combinație cu ceea ce am găsit prin casă, iar rezultatele au fost delicioase!

Ingrediente


- 2 kiwi
- o banană
- un măr
- câteva felii de castravete
- sucul de la jumătate de lămâie
- apă rece

Mod de preparare:

Mixează totul într-un blender până obții un piure fluid. Adaugă apă rece, dacă ți se pare că e prea groasă compoziția.


Smoothie-urile mi se par mai gustoase și mai hrănitoare față de apele enzimatice (cele dintâi sunt mai bogate în nutrienți decât cele din urmă). Diferența dintre cele două este aceea că apa enzimatică se obține prin amestecarea apei plate cu fructe / legume / verdețuri tăiate, iar smoothie-urile rezultă în urma mărunțirii complete a ingredientelor și amestecarea acestora cu apă sau lapte, în funcție de preferințe.